Nu ştiu ce mi-a trebuit să mă grăbesc. Am ajuns să cred că o parte din vină îmi aparţine. Dar mnoh, nu e aşa. Mă rog, sa incep cu inceputul. Ieseam de la scoala într-o zi pe la 1 şi mă grabeam ca fraiera – unde? nu stiu, ca microbuz oricum nu aveam la ora aia. Am facut slalom printre oameni 2 etaje, am sarit cate 3 trepte deodata si nu am patit nimic si cand am ajuns jos, in curtea scolii, mihai s-a gandit sa-mi fac ziua frumoasa şiii… mi-a pus piedica si am căzut! (ma gandeam sa folosesc vreo expresie inteligenta in loc de „am cazut”, vreun cliseu, ceva, daarr nu!) Am cazut cat mi’s de un metru si vreo saizeci si cinci pe pietrisul din curtea scolii si cam atat mai tin minte clar. Nu mai auzeam/vedeam nimic limpede in jur. Ştiu ca mi’a dat cineva mana sa ma ridic. Ana, cred. Corpul meu a resimtit cazatura din plin. Practic, am cazut toată, toată! Tot corpul meu (except partea de la gît în sus) era pe jos. Am redefinit acţiunea de cădea, cum îi ziceam şi lui mihai.

Am 2 zgarieturi in palma, una in cotul stang si genuchiul vanat (si ma doaree). Merci, mihai, esti un prieten adevarat! Altul ca tine nu imi mai trebuie! Dar pentru unii, faptul ca m’a vazut aproape jumatate din liceu (nu ştiu cîţi erau pe’afara atunci) conteaza mult mai mult ca faptul ca eu puteam sa’mi rup ceva. Chiar mi s’a sugerat sa vin cu o punga in cap ca sa nu ma mai recunoasca lumea. 😆 Rasu’ plansu’! :)) Nu ti’a spart capul ideea? Pe bune, eu nu vă înţeleg! De cine ar trebui să-mi fie ruşine (vreodată)? E ca la faza aia cînd mi s’a recomandat să nu pomenesc de faptul că am muncit vara trecută. Pentru că e o chestie ruşinoasă să munceşti, ştiu. Bine.

Să revin. În caz că-l mai împinge păcatul pe vreunul să se gîndească măcar să-mi pună piedică! Oamenilori, eu nu am nevoie de piedică pentru a cădea. E de ajuns să te faci că te ştergi de mine 😆 (exagerez, evident) sau să vii brusc spre mine. Am un echilbru foarte fragil (sărăcuţa de mine 😆 ). De-abia mă ţin pe picioare oricum.

Acum, ca să mă fac de rîs pînă la capăt, de ce să nu vă spun de aptitudinea mea de a intra în uşi? Nic şi Oni o cunosc cel mai bine, cred că s-au săturat de ea. (dar rîd de fiecare dată cînd intru intr-o uşă.) Faza e următoarea: cînd văd o uşă eu îmi spun aşa: „uite o uşă, vezi ce faci şi nu intra şi în ea!” şi fix cînd ajung lîngă uşă şi trebuie să iau o curbă bruscă ca să o evit, corpul meu nu mă mai ascultă şi intru în ea. Uneori găsesc vînătăi pe umărul drept (de obicei cu dreapta intru) şi pe şoldul şi nu ştiu de unde le am. Dar apoi îmi amintesc 😀

Voi ce mai faceţi? Sănătoşi, voinici? Cum vă place vremea? Mihai o să-mi zică iar că sunt ipocrită pentru că cer zăpadă şi cînd o primesc nu o mai vreau, daaarrr VREAU ZĂPADĂ!

Ok, v-am pupaaat! 🙂

Anunțuri